Legenda cea mai raspandita in legatura cu nasterea jocului de sah spune ca undeva in India, cu mult timp in urma, traia un rege foarte bogat. Acesta era atat de bogat incat la curtea sa exista tot ceea ce acesta si-ar fi putut dori sau imagina. Totusi, in pofida nenumaratelor sale bogatii regele se plicisea foarte tare. In consecinta el hotari Intr-o buna zi sa cheme la dansul pe toate mintile luminate ale regatului pentru a vedea ce e de facut in privinta starii sale de plictiseala. Bineinteles ca acestia s-au prezentat imediat in fata regelui cu tot felul de chestii care sa imbunatateasaca starea psihica a iubitului lor rege, insa esecul fu total si de aceasta data si bogatul rege nu reusi sa paraseasca starea de apatie in care se afla. Cand nimeni nu se mai gandea ca regele ar mai putea sa fie salvat in vreun fel aparu la curte si cel mai tanar dintre inteleptii regatului.
o ilustraţie a recompensei cerute de către înţeleptul care a inventat jocul de şah
Acesta fusese exilat o vreme datorita uneltirilor unor dregatori corupti ce ii erau potrivnici. Tanarul se prezenta asadar in fata regelui si dupa ce facu o plecaciune sincera scoase dintr-o desaga o tabla cu 64 de patrate albe si negre si un set de piese pe care le aseza tacticos pe aceasta. Regele invata de indata regulile acelui nou joc si foarte incantat de farmecul neasemuit al acestui joc dadu ordin dregatorilor de la curte sa indeplineasca orice fel de dorinta ar fi avut acest tanar. Cand fu intrebat cu ce doreste sa fie recompensat, tanarul spuse ca doreste ca pentru fiecare dintre cele 64 de patrate ale jocului sau sa i se dea boabe de grau si anume “pentru primul patrat o boaba, pentru al doilea patrat doua boabe, pentru al treilea patrat patru boabe, pentra al patrulea, opt si asa mai departe, dubland de fiecare data numarul boabelor pana se va fi ajuns la al-64-lea patrat. Auzind ce dorinta isi exprimase tanarul regele ordona sa i se dea un sac de grau, dar dregatorii il informara ca e vorba de mult mai mult grau. Sa i se dea “un car plin cu grau” zise regele atunci. Dar dregatori il anuntara din nou ca nu este de ajuns si ca ar fi vorba de fapt, dupa socotelile lor de recolta intregului regat pe o perioada de mai multi ani. Daca a reusit sau nu regele sa isi plateasca datoria fata de tanarul intelept nu va putea sa va spuna niciodata nimeni, cert este ca ceea ce ceruse tanarul ca plata pentru jocul de sah era cu mult peste puterile bogatului rege. Unii spun ca de abia un tren cu vagoane pline cu grau ce ar inconjura Ecuatorul s-ar apropia de cererea tanarului. Dar sa lasam legendele si sa trecem la lucruri mai concrete pentru a vedea ce spun documentele istorice despre jocul de sah.
Originile (atestate documentar) jocului de Şah
Se spune că şahul a luat naştere pe undeva prin India, unde era jucat încă din secolul al 6-lea î.Hr şi se numea “chaturanga” – adică “patru divizii ale armatei”, şi anume: infanteria, cavaleria, elefanţii şi carele. Ceva mai târziu, o formă ceva mai apropiată de ceea ce numim astăzi jocul de şah a devenit foarte populară în Persia, sub numele de “shatranj”. O data cu expansiunea Islamului, după ce mauri au invadat Spania, şatranj-ul a pătruns pentru prima data şi în Europa. Europenii au îndragit imediat acest joc şi în jurul sec 10 şatranj-ul se juca în toate regiunile Europei. Cert este că primul document în care se pomeneşte despre şah datează din sec. 6 e.n. şi este un manuscris de origine persană.
Dezvoltarea ulterioară
Modificările aduse şatranj-ului de către europeni s-au produs în jurul anului 1200 şi provin din Spania şi sudul Italiei. Aceste modificări reflectă realităţile de la curţile europene ale acelor vremuri, unde, în cele mai multe dintre cazuri, reginele, având puteri discreţionare, erau considerate de către toată lumea drept adevăraţii conducători ai statelor respective. S-au introdus astfel următoarele două reguli: una specifica faptul că pionii pot merge şi două pătrăţele la prima mutare, iar a doua regulă preciza schimbarea “vizirului” specific Orientului cu “regina atotputernică” specifica curţilor europene.
O partidă de şah între un musulman şi un creştin _ imagine din Cartea Jocurilor scrisă de către Alfonso cel Înţelept în anul 1285
Şahul ca teorie
Primul tratat despre şah, scris de către Luis Ramírez de Lucena în anul 1495, se numeşte „Repetición de amores y arte de ajedrez” şi a fost publicat în regiunea spaniolă Salamanca în anul 1497.
Luând exemplul spaniolului, maestrii precum Pedro Damiano (portughez), Giovanni Leonardo Di Bona (italian), Greco Gioachino (italian) si Episcopul Ruy López de Segura (spaniol) au dezvoltat de-a lungul timpului diverse strategii în deschidere şi în finalurile de joc, începând de asemenea să studieze tacticile simple pentru a mări eficienţa atacurilor.
Transformarea şahului în sport
Şahul a fost transformat în sport o dată cu desfăşurarea primului campionat de şah care a avut loc la Londra în anul 1851. Turneul, la care au fost invitaţi cei mai reprezentativi jucatori ai vremii, a fost câştigat de catre germanul Adolf Anderssen. Primul campionat oficial de şah este considerat a fi cel organizat în anul 1886, în care Wilhelm Steinitz, cu un joc bine structurat pe defensive, îl învinge pe Johannes Zukertort care era considerat în acele vremuri drept campionul mondial al jocului de şah, titlul fiind unul neoficial.
Steinitz la rândul său va pierde “coroana” de Campion Mondial în anul 1894 în favoarea tânărului matematician de origine germană Emanuel Lasker, care a păstrat titlul timp de 27 de ani. Lasker a abordat un stil de joc de tip strategico-psihologic ce consta în efectuarea intenţionată a unor mutări mai slabe cu scopul de a-şi deruta adversarii. Cel care a reusit sa îl detroneze pe Lasker a fost cubanezul Jose Raul Capablanca. Acesta a reuşit, în ciuda dominaţiei germanice în şahul mondial, să devină Challenger şi îl va învinge pe Lasker in anul 1921 cu scorul de 9-5 fara a pierde nici o partida (+4 =11 -0). Capablanca s-a remarcat în special printr-o înţelegere superioară a finalurilor de joc. Cubanezul a reuşit să îşi menţină titlul timp de şapte ani după care l-a pierdut în favoarea jucătorului “francez” de origine rusă Alexander Alekhine. Excelentul jucător de atac, Alekhine, a murit din păcate (asasinat se pare) în anul 1946 în timp ce era încă deţinătorul titlului de Campion Mondial de şah.
În perioada interbelica şahul a fost revoluţionat de către o nouă şcoală teoretică denumită şcoala hiper-moderniştilor _ condusă de către Aron Nimzowitsch şi Richard Réti. Conceptul de bază al acestei şcoli a fost acela de a controla centrul tablei de şah de la distanţă folosind în acest scop piesele şi nu pionii (care deveneau astfel principalele piese de atac).
Înfiinţarea şi evoluţia Federaţiei Internaţionale de Şah
Federatia Internatională de Sah (FIDE) a fost înfiinţată la Paris în anul 1924. Trei ani mai târziu, lumea a asistat la apariţia primului Campionat Mondial Feminin de Şah, iar prima câştigătoare a acestuia a fost Vera Menchik.
În anul 1993 Garry Kasparov şi Nigel Short s-au rupt de FIDE şi au format Asociaţia Profesională de Şah (APC). De atunci pâna în anul 2006 au existat simultan doi Campioni Mondiali şi două Campionate Mondiale. În 2006, jucătorul rus Vladimir Kramnik a reuşit să unifice titlurile învingându-l pe bulgarul Veselin Topalov (Campion Mondial în versiunea FIDE). Kramnik a pierdut titlul in 2007 în faţa indianului Viswanathan Anand. Deţinătorul actual al titlului de Campion Mondial de şah este norvegianul Magnus Carlsen.
Comentarii recente